Etichetă: Bucovina

07 NOV.

UN FRUMOS CADOU PENTRU BIBLIOTECA PĂTRĂUCEANĂ

Zilele trecute biblioteca Satului Pătrăuții de Jos s-a îmbogățit cu mai multe cărți interesante și necesare. Fostul profesor universitar, doctor în filologie Ilie Popescu, originar din acest sat, Cetățean de Onoare al localității de baștină, a dăruit mai multe cărți bibliotecii, care de atâtea ori l-a găzduit și i-a organizat prezentări de carte și întâlniri cu consătenii.
Domnia sa a venit însoțit de fratele său mai mic Costică Grijincu Popescu și de bunul prieten al românilor nordbucovineni Dan Ursachi din Vicovu de Sus.
La bibliotecă i-am așteptat cu multă dragoste împreună cu bibliotecara șefă Maria Ștefureac și directoarea căminului cultural Larisa Chedic.
Printre cărțile aduse este literatură clasică română, universală, cărți de istorie, cultură, beletristică…
Bineînțeles că a adus și cărți ale domniei sale, care vor fi dăruite parțial unor oameni de suflet, iar celelalte vor rămânea în fondul bibliotecii.
Îi mulțumim frumos pentru acest gest nobil și ne bucurăm că bibloiteca noastră s-a îmbogățit cu literatură de valoare. Pentru dl Dan Ursachi am făcut și o excursie în bibliotecă, povestindu-i despre istoria ei, activitățile care până la pandemie erau numeroase și interesante, i-am povestit despre cărțile și oamenii acestui sat.
Dan Ursachi împreună cu frații Popescu-Grijincu au vizitat-o pe sora acestora, consăteana noastră, nonagenara Aurora Opaeț, unica persoană rămasă în viață dintre cei deportați și reabilitați dintre pătrăuceni, i-au adus cadouri.
Oaspeții au mai vizitat și alte locuri frumoase din Pătrăuții de Jos, printre care și monumentul Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea, aflat în curtea bisericii catolice din localitate, câteva case vechi, clădiri administrative, locuri pitorești…
Eleonora Schipor,
profesoară școlară, membră a Uniunii bibliotecarilor bucovineni
Monitorul Bucovinean
20 SEPT.

UN TÂNĂR DIN CRASNA ÎNDRĂGOSTIT DE BRODERIE – ILIE MOTRESCU

La deschiderea muzeului etnografic „Ilie Motrescu” de la Crasna, am mai avut parte de o surpriză plăcută. La finele manifestării de mine s-a apropiat un tânăr și mi-a spus că vrea să facem o poză împreună. Cu plăcere, – i-am răspuns. Mirarea mi-a fost când mi-a zis că numele lui e… Ilie Motrescu. După ce ne-am cunoscut, mi-a promis să-mi trimită câteva poze, că nu-i acuma o problemă și nici poșta nu mai vine cu căruța.
-Și cine este acest tânăr Ilie Motrescu, l-am întrebat cu interes?
-Sunt crăsnean, am 22 de ani și cos cămăși naționale. Prin clasa a 5-a a început să-mi placă foarte mult lecțiile de muncă. Făceam lucru manual. Învățam a coase băsmăluțe. Apoi am început a coase tablouri pe pânză. În clasele superioare am început să cos prima cămașă.
-Și toate le-ai învățat la școală?
-A coase cămăși m-a învățat vecina mea, sora artistei Maria Iliuț, doamna Ileana Gherman, vestită meșteriță populară în partea locului. Cu părere de rău nu mai este printre noi, dar lucrul mâinilor ei a rămas. Chiar de la prima cămașă i-am cerut câteva sfaturi. I-a plăcut cum cos, a văzut că îmi stă mâna și uneori mă ruga să iau câte o comandă de la dânsa. Adică o ajutam la cusut. Așa a început prietenia noastră, învățându-mă mai multe nuanțe în ale acestei meserii. Am și o carte despre dânsa. Era cunoscută până hăt departe de hotarele Crasnei, pentru meșteșugul ei. Există și un film despre dânsa…
– Coși și alte lucruri, de exemplu, fețe de masă, perne…? Cine a mai cusut sau s-a ocupat cu lucrul de mână în familia ta?
-Deocamdată cos doar cămăși. Din 2017 până în prezent am cusurâte 21 de cămăși naționale. La noi acasă a țesut mama, bunica coase, o învăț acum și pe sora mea mai mică să facă acelaș lucru. Deja coasem împreună…
– Cum alegi uzodul, văd că ai felurite modele, care din care mai frumoase?
– Ineori propun eu singur, altădată îl aleg împreună cu persoana care comandă cămașa. Coasem cu bumbac pe pânză naturală. E lucru migălos. Dacă ornamentul e mai simplu, stau la coasere o lună, dacă e ceva mai deosebit, poate dura și două, și trei luni. Depinde de client, iar aceștea sunt rude, cunoscuți din sat, dar și din alte localități, am cusut și pentru artiști.
– O cămașă trebuie să fie nu numai cusută, dar și încheiată, cum te descurci cu stanele, cu poalele, cu gulerul, că ornamentele nu sunt încă totul ce trebuie?
– Păi iau măsura, tai pânza, le cos, după aceea le dau la o femeie care le încheie, le spală, le calcă, pentru ca persoana să primească cămașa frumos aranjată, s-o poată îmbrăca chiar în aceeași zi…
– Cum te simți când vezi pe cineva îmbrăcat cu o cămașă cusută de tine și la ce preț e acum o cămașă, când totul e așa de scump?
– Sincer vorbind, mă bucur. Văd rezultatul muncii mele. O lucrare acum e între 150 și 400 euro.
– Dar cum se uită membrii familiei, prietenii, cunoscuții la îndeletnicirea ta, totuși nu sunt prea mulți băieți care se ocupă de cusutul cămășilor…
– Acceptă toți ceea ce fac, dar oricare altă părere nu m-ar deranja. Sunt convins că nu fac ceva rău. De ce să se accepte o femeie care lucrează în construcții și nu un bărbat care să brodeze? La urma urmei, cei mai mari modelieri din lume tot bărbați au fost și sunt…
– Ilie, la vârsta ta, trebuie să mai ai timp și pentru alte lucruri: serviciu, lucrul în gospodărie, excursii, telefon, discuții cu prietenii etc.
– Lucrez în barul unui magazin, mă întâlnesc cu prietenii, discut la telefon. Mă stărui să găsesc timp pentru toate…
– Acum, spune-mi te rog, cum te simți purtând numele de Ilie Motrescu? Se pare că ești unicul din toată Crasna care porți acest nume…
– Mă simt oarecum altfel față de acei care știu de Ilie Motrescu. Pentru cei care nu au auzit de el, n-am nicio importanță în acest sens. Deși nu suntem rude, am o stimă și un respect deosebit pentru familia sa. În deosebi am avut relații bune cu regretata lui soră, Maria Motrescu-Popescu. Datorită ei am cărțile poetului și despre poet, inclusiv ale dumneavoastră. Am citit de dânsul și despre dânsul mai totul ce mi-a ieșit în cale.
– Ilie, îți mulțumesc pentru acest prim interviu cu tine. Îmi pare bine că ne-am cunoscut și sper să ne mai vedem.
– Mulțumesc. Și dumneavoastră toate cele bune!.
Eleonora Schipor
În imagini: cămăși cusute de Ilie Motrescu purtate de crăsneni.
Monitorul Bucovinean
01 IUN.

La Hliboca, regiunea Cernăuți, se află cea mai mare colecție de bujori din Ucraina

În acest sfârșit de săptămână publicul larg va avea acces la câmpul de bujori în cadrul zilelor porților deschise, urmând ca banii încasați de la vizitatori să fie transferați în sprijinul Forțelor Armate ale Ucrainei și al celor care au suferit din cauza războiului.
Probabil că mulți au auzit de firma hliboceană „Florium”, unul dintre cele mai mari internet-magazine din Ucraina, care comercializează semințe și bulbi de flori, puieți de plante decorative. În toamna anului 2020 compania a înființat pe teritoriul său un câmp de bujori. Anul trecut ei au înflorit prima oară, iar anul acesta plantația a devenit și mai frumoasă. Așa că sâmbătă, 4 iunie, și duminică, 5 iunie, între orele 9 și 18, ea va fi deschisă spre vizitare publicului.
— Cel mai mare câmp de bujori din Ucraina își deschide porțile pentru admiratorii frumuseții florilor. Veți avea ocazia să vedeți înfloriți peste cinci mii de tufari de bujori de 150 de soiuri, cu diferite forme și de diferite culori și nuanțe, care sunt aduși din Olanda și China. Veți fi încântați admirând florile unor bujori exclusivi, de colecție, care pe piața mondială valorează mai mult de zece mii de grivne (asta un singur tufar!), menționează cei de la compania „Florium”.
În ceea ce privește intrarea, ea va costa 50 de grivne (pentru copiii sub 10 ani va fi gratuită). Toți banii încasați vor fi destinați ajutorării armatei noastre și a persoanelor afectate de război.
De asemenea se precizează că evenimentul este organizat numai pentru vizitare, plantele
nefiind de vânzare.
— Câmpul poate fi vizitat doar în zilele de 4 și 5 iunie. Pe teritoriul lui nu vor fi programe de divertisment și nu se vor vinde băuturi și mâncăruri. Porțile lui se deschid pentru public o singură dată în an, de aceea invităm toată lumea să-l vadă, spun cei de la „Florium”.
Gheorghe SEMENIUC
Monitorul Bucovinean – Hliboca, reg. Cernăuți – Ucraina
28 MAI

„SATUL BUCOVINEAN”, UN ZIAR ÎN LIMBA ROMÂNĂ DAT UITĂRII

În ultimele decenii s-a vorbit și s-a scis mult despre presa de limbă română din regiunea Cernăuți, care a apărut în perioada sovietică, adică de la 1944 încoace, până la destrămarea imperiului, după care, în perioada de independență a Ucrainei, în zonă au fost înființate și au văzut lumina tiparului publicații noi, deja în grafie latină, așa cum este și firesc pentru limba noastră. Cunoaștem din acele vremuri comuniste cotidianul „Bucovina sovietică” devenită mai apoi „Zorile Bucovinei” ca ziar regional. Altă versiune am aflat-o de la arhivistul Petru Grior, directorul Centrului de Cercetări Istorice și Culturale din Cernăuți, că în februarie 1941, pe actuala stadă O. Kobâleanska, nr.10, activa redacția ziarului în limba română „Adevărul bolșevic”. Și, lesne de înțeles, că apărea în grafie latină, deoarece alfabetul „moldovenesc” încă nu apucase să fie inventat. Potrivit domnului Grior, acesta poate fi considerat începutul zirului „Zorile Bucovinei” și cam aceasta e totul ce se știe despre acest „Adevăr…”.
Din 1957 în limba română numită pe acele vremuri moldovenească” și cu litere rusești (nu slavone!), apare câte o gazetă în raioanele populate compact de români, acestea fiind la Storojineț – „Satul sovietic”, la Noua Suliță – „Pe calea leninistă”, la Herța a apărut scurt timp „Steagul roșu”, raion comasat mai târziu cu Hliboca, unde apărea „Constructorul comunismului”.
Aici îmi doresc să fac o paranteză, pomenind ziarul în limba română „Prietenia” din raionul Teacev, regiunea Transcarpatică, atât de ușor dat uitării și practic nepomenit printre presa timpului de limbă română din Ucraina. Nu mă pot lăuda cu cunoașterea ziarelor din acea vreme din regiunea Odesa.
Erau ziare de propagandă comunistă fără îndoială, care nu au adus practic nicio bucurie pentru țăranul autohton român ajuns sub călcâiul regimului deportărilor, colectivizării forțate, destrămării gospodăriilor țărănești create prin sudoarea frunții de părinții și buneii noștri. Unde mai pui că inimile lor băteau cu mare accelerare, amintindu-și încă proaspetele în memorie măceluri de la Lunca, Fântâna Albă și altele mai mici, dar tot sfâșietoare de vieți omenești. După cinci decenii parcă apăru un suflu mai ușor, când cel puțin venit-au zilele în care am putut vorbi despre aceste tragedii ale neamului nostru. Și ziarele care au devenit totuși așteptate în casele oamenilor și-au schimbat denumirile, astfel la Storojineț a început să-și continue apariția „Meleag natal”, la Noua Suliță – „Cuvântul adevărului”, la Herța, după dezlipirea de Hliboca a fost înființată „Gazeta de Herța”, iar la Hliboca a început să apară „Timp nou”, care este actualul „Monitorul bucovinean”, doar ultimile două care au mai rămas în prezent pe suport de hârtie, pentru câtă vreme știe Unul Dumnezeu. Acum trei decenii, toate au revenit la fireasca grafie latină și parcă ni se mai luminase în ochi văzându-le
așa cum ni le doream. Este adevărat că în perioada regimului comunist toate au fost ziare de propagandă, însă partea bună rămâne aceea că ele apăreau în limba română și erau pe înțelesul cititorului român. Chiar dacă se numea „moldovenească” și chiar dacă apărea cu litere rusești, dar era pe înțelesul sutelor de mii de locuitori ai zonei. A fost și o tactică comunistă de a le băga românilor în cap despre „marile lor valori omenești”, înțelegând că în limba maternă acestea vor fi mai accesibile. Și nu putem spune că nu au ghicit. Pe de altă parte, mă gândesc că dacă nu existau aceste ziare nici măcar așa, în inventata limbă „moldovenească”, dar se impuneau în limba ocupanților, cine azi în regiunea Cernăuți mai vorbea românește? Acestea fiind spuse, să vedem peste care ziar în limba română s-a trecut cu vederea toți acești ani. De la predecesorii mei în această funcție mi-a rămas că ziarul nostru s-a numit și „Satul bucovinean”. Și am folosit pe parcursul anilor această spusă, avându-i doar pe ei unică sursă de informație, dar nici un detaliu. Dar dacă există denumirea, trebuie să fie undeva și gazeta. Și iat-o, în arhiva redacției noastre la anul 1962, pe care am
găsit-o răsfoind edițiile vremii.
GAZETA DE LA SADAGURA
Primul număr al ziarului „Satul bucovinean” a văzut lumina tiparului, acum 60 de ani, la data de 15 mai 1962 și era „Gazeta comitetului regional Cernăuți al PC din Ucraina și Sovetului regional de deputați ai oamenilor muncii pentru direcția teritorială de producție colhoznică-sovhoznică Sadagura”, avându-l redactor pe I. Кazimirski. Evident nu era ziarist de limbă română, deoarece „Satul bucovinean” era dublaj al publicației de limbă ucraineană „Буковинське село” („Bukovinske selo”) și în caseta redacțională se indica numele redactorului ediției în limba originalului. De fapt, acest sistem de editare a dublajelor în perioada sovietică în genere nu prevedea indicarea numelor persoanelor care lucrau asupra gazetei în limba română. În redacții erau mulți traducători, specialiști de limbă română în majoritatea cazurilor foarte buni, dar erau ținuți ca „lucrători tehnici”. Or, traducătorul nu era considerat lucrător de creație, ceea ce după mine este o mare greșeală. Ei aveau de suferit și la salariu, acesta fiind mai mic, deoarece erau considerați inferiori reporterilor. Din propria experiență sau ca pățit, pot să spun că, de regulă, e mult mai greu să faci o traducere calitativă decât să scrii materialul propriuzis. Numele traducătorilor români de la presă în acele vremuri făceau parte din bucutăria redacției, dar trecuți în „spatele frontului”, fapt cu care nu am fost de acord nicodată. Aceasta este și cauza că astăzi nu putem da nici un nume din redacția „Satului bucovinean”, decât doar dacă am spicui nume ale autorilor ucraineni care semnau articolele.
Primul Editorial este semnat de I.V.Musienko, organizatorul de partid al direcției teritoriale de producție colhoznice-sovhoznice Sadagura și este întitulat „Munca organizatorică vie hotărăște succesul”, în principiu și azi fiind actual în orice domeniu și oriunde în lume, dar desigur atunci era vorba de munca de partid.
Iată câteva citate din articolul „Către cititorii noștri”: „Prieteni! Vi s-a înmânat primul număr al gazetei noastre „Satul bucovinean”. În el găsiți materiale despre zilele de muncă ale lucrătorilor în agricultură, în industrie, precum și articole pe alte teme, informații din țară și de peste hotare… În numerele viitoare se va vorbi despre… ce aport aduc agricultorii, muncitorii, toți oamenii muncii din cele patru raioane în cupa belșugului atotnorodnic…”. Astfel ne dăm seama că „Satul bucovinean” este un ziar interraional care se tipărește la tipografia din Sadagura și apare atât pentru acest raion care exista pe atunci, cât și pentru raioanele Cernăuți, Noua Suliță și Herța, toate populate în mare majoritate de etnici români.
Semnul de întrebare care mă frământă este de ce redacția ziarului raional de la Hliboca întotdeauna a considerat ambele ediții, ucraineană și română a „Satului bucovinean”, ca fost ziar de Hliboca. Unica presupunere este că o parte din fostul raion Cernăuți a intrat ulterior, se pare din 1963, în componența raionului Hliboca, la care a fost alipit și raionul Herța, probabil pentru a șterge de pe harta Uniunii unicul raion populația căruia se declara românească practic sută la sută.
Răsfoind paginile ziarului găsim articole despre „marile succese” ale puterii de stat, despre modul de viață de fapt impus țăranului autohton, care, vezi Doamne, muncește în „condiții noi”. De fapt, erau cu adevărat noi, atâta că neobișnuite și neprielnice pentru acei care de veci au fost sarea pământului.
Tot din primul număr al ziarului aflăm că „Într-un loc pitoresc din orașul Herța se construiește cu ritm rapid o clădire nouă cu două etaje — școala-internat interregională moldovenească. În această școală, unde vor învăța 300 de elevi, sânt toate condițiile necesare pentru învățătură”.
„Satul bucovinean” este unica denumire de ziar din zonă care apărea în limba „moldovenească” cu o denumire adecvată, adică nu includea chiar în titlu ceva legat de regimul totalitar comunist, ca la toate celelalte din acea vreme. Ziarul apărea de patru ori pe săptămână – marțea, miercurea, vinerea și sâmbăta – astfel din 15 mai până la 29 decembrie 1962 au fost tipărite 130 de numere de ziar în patru pagini, format A-3. O mai fi apărut sau nu, nu cunoaștem. În arhiva redacției noastre nu găsim alte colecții. Sau nu au ajuns, sau s-a dizolvat redacția odată cu reforma teritorială și administrativă din acea perioadă. Rămâne de curiozitate să mai găsim surse despre acest ziar în perspectivă, care este și el parte din istoria ziaristicii de limbă română din regiunea Cernăuți în perioada ocupației comunisto-sovietice.
Nicolae ȘAPCĂ – Monitorul Bucovinean, Cernăuți
01 MART.

Exclusivitate din Cernăuți – Ucraina

– Dle Adrian Medvedi, sunteți român născut și crescut în  Nordul Bucovinei și totodată funcționar public al statului ucrainean, consilier în Consiliul Orășenesc Herța.  De câteva zile sunteți înrolat în armată. Bănuiesc că nimeni nu se aștepta să atace Rusia. Care este părerea personală despre conflict?

– De fapt acest conflict e început încă din 2014. Acești 8 ani au fost o pauză bine gândită de Rusia pentru a duce o  propagandă antiucraineană continuă. Liderul de la Kremlin a crezut că, Ucraina și armata ei este la același nivel de pregătire ca în 2014. De aceea a planificat să ocupe Ucraina în 96 de ore bombardând cu rachete mai multe obiective strategice de pe întreg teritoriul Ucrainei. Armata ucraineană timp de 8 ani s-a pregătit pentru o eventuală invazie a vecinului de la nord-est. Au făcut rezerve de muniții, au facut exerciții militare, dar cel mai important este că au luptat direct cu dușmanul. Această practică acumulată este un lucru foarte important pe care o vedem astăzi din știri care arată coloane de tehnică distrusă, avioane de vânătoare și cu desant doborâte, zeci de atacuri respinse samd.

– Care este percepția ucrainenilor în  ceea ce privește implicarea populației cât și a autorităților statului român în această campanie umanitară?

– Prietenul la nevoie se cunoaște! Vedem în ultimile zile mobilizarea fraților noștri din România pentru a primi refugiații, pentru a aduna ajutoare umanitare. Președintele Ucrainei a transmis cuvinte de mulțumire părții române pentru susținere. Vedem diferite clipuri publicate de cetățeni din Ucraina care cu larimi în ochi și mulțumesc celor care i-au întâlnit la vamă și îi ajută cu cazare și alimente gratuit. Este un lucru ce va rămâne în veci în memoria fiecarui om ce a trăit aceste momente.

– Ce se întâmplă cu cei care au rămas la casele lor?

– Când am fost înrolat în rândurile Batalionului de Apărare Teritorială am insistat ca soția și cu cei doi copii să se refugieze în România. Însă, a fost categoric împotrivă. Acum, activeazp împreună cu alți profesori și colegi în diferite grupuri pe rețele sociale pentru a-i ajuta pe cei care au nevoi. Cei care nu pot fi înrolați adună mijloace financiare, produse alimentare și de igienă, medicamente pentru armată etc. Păstrează legătura cu prietenii din România și Republica Moldova pentru a-i ajuta pe cei refugiați. Pregătesc coctailuri Molotov și sunt gata cu forțele proprii să-și apere casa și pământul natal. O asemenea unire în gânduri și simtțiri nu am mai întâlnit niciodată. Toți fac un lucru comun – luptă cu invadatorul.

– Aveți un mesaj pentru frații din România? Dacă da, care ar fi?

– E foarte greu să aleg cuvintele prin care să transmit recunoaștința față de frații noștri care nu ne-au lăsat de unii singuri în aceste momente. Am foarte mulți prieteni și cunoscuți din România care zilnic mă sună sau îmi trimit mesaje că pot oferi cazare și totul necesarul pentru refugiații din Ucraina. Este o acțiune de binefacere și umanitară ce va rămâne în istorie dar și în memoria și inimile noastre.

Vă mulțumesc în numele redacției Semnal Românesc.

Autor – Clement Lupu

21 FEB.

Povestea uneia dintre cele mai vechi case tradiționale țărănești din Costiceni

Casa lui Vasile Leontie Sagin este una dintre puținele case tradiționale din lemn care s-au păstrat până în ziua de azi la Costiceni. Aceasta a fost construită la începutul secolului XX și are o istorie bogată, dar în același timp zbuciumată. Decenii la rând, sub diferitele stăpâniri, imobilul a găzduit primăria, sediul gospodăriei colective agricole și prăvălia satului Costiceni. Cea care cunoaște cel mai bine povestea casei este doamna Galina Sagin, nepoata lui Vasile Sagin.
„Această casă a fost construită la începutul secolului XX de către moșul meu, Vasile al lui Leontie Sagin (d.1933), împreună cu bunica mea, Anița Ciolacu, (d.1954). Casa buneilor mei a avut o istorie bogată, găzduind decenii la rând primăria, cârmuirea colhozului și magazinul din sat.
În anul 1911 satele de pe Valea Prutului au fost grav afectate de puhoi. Râul a ieșit din albie și a inundat foarte multe gospodării. La Mămăliga apele au răvășit o mulțime de case situate pe malul Prutului. Prin urmare, țăranii au fost nevoiți să se mute cu traiul mai pe deal. Moșul meu avea o brigadă de lucrători și s-a angajat să construiască case noi. Pe atunci toate casele erau proiectate pe bază de lemn. Bunelul a construit foarte multe case și la Costiceni. Era un tâmplar iscusit, iar propria casă a proiectat-o în așa fel, încât să poată oferi spre închiriere câteva dintre odăi. În perioada administrației românești, datorită acestui lucru, în această casă a funcționat primăria satului”, spune Galina Sagin. Vasile Sagin a avut mai mulți copii, însă soarta a fost nemiloasă cu ei. Majoritatea au murit la vârste fragede sau în timpul războaielor. Printre cei care au supraviețuit s-a numărat Petru Sagin (1914 – 1980), tatăl Galinei.
„După instaurarea puterii sovietice el a avut foarte mult de suferit. La 2 august 1947 tata a fost condamnat la zece ani de închisoare, fiind întemnițat la o închisoare din Herson. Pe vremea românului el deținea 5 hectare de pământ și tocmai pentru acest motiv a fost incriminat drept „chiabur”. Ceilalți membri ai familiei au fost forțați să părăsească pământul strămoșesc, iar casa construită de bunelul Vasile a fost transformată în „pravlenia” colhozului. O bună parte din averea familiei a fost „dăruită” primului secretar al partidului comunist din raionul Noua Sulița, Fiodor Jelenko, șefului miliției raionale de atunci și „activiștilor” din sat. După mai multe solicitări insistente, venite din partea bunicii Anița, conducerea locală le-a oferit pentru trai o casă la marginea satului, care aparținea unor săteni deportați”, mărturisește Galina Sagin.
După moartea lui Stalin, Petru Sagin a fost eliberat din închisoare. Bărbatul nedreptățit a luptat mulți ani pentru adevăr și dreptate.
„Tata era mereu stresat, îngândurat și mohorât. Niciodată nu ne-a povestit despre cei șase ani petrecuți în pușcărie. Era un subiect tabu și permanent ocolit. Cu toate acestea el nu a lăsat lucrurile baltă. S-a zbătut ani la rând, cerând insistent restituirea casei părintești, confiscate în mod nedrept în folosul statului. A bătut pe la toate ușile de birouri, însă totul a fost în zadar. Într-un final, după ce s-a adresat la Curtea Supremă de Justiție, a reușit să-și recapete casa cu condiția de a oferi o odaie pentru amenajarea magazinului sătesc. Acest magazin, care de la început era unul alimentar, apoi de îmbrăcăminte, a existat până în anul 1968. Au lucrat în calitate de vânzători Mihai Sucevan, Vasile Ivanes, Liuba Gheba, Liuba Vataman. Ultimul vânzător a fost Nichita Postolachi. În urma inundației din 2008 mai multe case bătrânești din sat s-au dărâmat, iar casa bunelului meu a rezistat”, povestește cu mândrie Galina Sagin.

Sursa- https://gazetadeherta.wordpress.com/