„Timpul nu vindecă nimic, dar cel puțin te face să
înțelegi…”
Poetul se deosebește de omul obișnuit nu doar prin ceea ce exprimă, ci mai ales, prin
exercițiul creației, prefăcând ura sau iubirea în cântec pur. Tatiana Untilov, în vârstă de 21
de ani, originară din satul Codreni, raionul Cimișlia, este un exemplu elocvent în acest
sens. În poeziile sale am descoperit temele clasice ale poetului veșnic îndrăgostit, în care
neliniștea cu care vânează himera poeziei este trădată de însăși imensa tensiune a spiritului
care îl cheamă pe poet dincolo de orice securitate a țărmului, în largul neliniștit al
oceanului.
„Scrisul e acea punte fără de care n-aș mai găsi drumul către ceilalți semeni”,
afirmă Tatiana Untilov în cartea „Lumea mea e din cuvinte” pe care a lansat-o la vârsta de
numai 18 ani, devoalând prin aceasta dorința poetului însingurat de a-și întâlni semenii
printr-o formă de comunicare eminamente lirică. Mai departe, poeta trădează frica
subconștientului de a nu pierde paradisul copilăriei, pentru că, ea însăși mărturisește: „Te
doboară anxietatea dacă, printre atâția arbori, nu poți găsi nucul bunicii de la poartă…”.
Intrăm și noi în lumea poetului nostru cu emoția și empatia colegului de breaslă căruia nu
îi este străină zămislirea unui colț de univers numai din trăire și cuvânt.
– Tatiana, acum când ești pe cale să pășești în lumea presei, ca jurnalist, și vei aborda
cuvântul scris dintr-o altă perspectivă, spune-ne, mai întâi, ce reprezintă lumea cuvântului pentru tine. Cum definești poezia?
– Mi-a luat mulți ani să pot răspunde măcar parțial la această întrebare și sunt sigură că vor mai
trece mulți până voi putea spune cu voce tare care este definiția poeziei pentru mine. Totuși, am
putut răspunde prin comparația poeziilor. Încă din liceu am înțeles că poeziile mele sunt vădit
mai senine decât tot ce citeam la alți tineri, mai ascunse de elemente morbide și dispun de un
anumit ritm. Eticheta morbidului, deși nu-mi place, o lipesc adesea pe tot ce înseamnă
postmodernismul în poeziile care se publică acum. Astfel am înțeles că pentru mine poezia este
ca și celelalte ramuri ale artei, un instrument prin intermediul căruia noi transmitem frumosul.
Mă întreb de atunci adesea de ce poeziile de astăzi îmi par atât de urâte pe alocuri, și atunci mă
gândesc că poate omul modern prețuiește mai puțin frumosul, omul modern, consumerist, a decis
să simplifice tot ce îl înconjoară și a făcut această crimă și împotriva poeziei. Dacă unii cred că
poezia e un amalgam de termeni sofisticați, greoi, alții cred că poezia e doar o rimă. Nu sunt de
acord nici cu ultima variantă. În opinia mea, poezia trebuie să transmită emoții, să fie capabilă
prin câteva rânduri să îți pătrundă în minte, să îți deschidă ușa către lumi în care nu ai mai fost,
să te seducă.
– Cum ai ajuns să trăiești în lumea cuvintelor? Cine sau ce te-a impulsionat să scrii?
– Este probabil foarte banal, dar eu cred că orice lucru vine dintr-o mare curiozitate. Am avut
noroc de părinți care mi-au arătat cât de minunată e lumea lecturii. De când am început să citesc
poezii nu am putut fugi de curiozitatea de a încerca să scriu. Astfel lumea mea s-a transformat
într-o lume din cuvinte, adesea greu de înțeles pentru mulți, pentru că, din păcate, cititul nu mai e
tocmai la modă, iar pentru a reuși să înțelegi un om care trăiește într-o astfel de lume e nevoie să
faci și tu parte dintr-un univers similar cu al lui sau măcar să fii mereu curios să afli lucruri noi.
– Ai participat și ai obținut locuri de frunte la diverse concursuri, festivaluri și olimpiade,
iar mai nou, în 2017 ai lansat cartea de poezii „Lumea mea e din cuvinte”. Cu ce emoții te-a surprins aceasta și cum a fost primită de public?
– Prima mea plachetă de versuri a fost o mare bucurie. Acum îmi dau seama că pe atunci eram o
adolescentă prea capricioasă și dură cu propria persoană pentru a se bucura din plin de acel
succes. Din păcate, am lucrat atunci prea puțin cu publicul pentru a o face mai cunoscută. Promit
că la primul volum deja nu va mai fi la fel și publicul va avea ocazia să cunoască mai bine ce
scriu.
– Ai intitulat-o „Lumea mea e din cuvinte”. Ce reprezintă cuvântul pentru poetul Tatiana
Untilov? Are acesta puterea de a vindeca sufletul poetului îndrăgostit de viață?
– Cred că niciodată nu am pretins și nici nu voi pretinde că sunt un poet îndrăgostit de viață. De
fapt, de când mă știu lucrurile pentru mine sunt tocmai altfel, iar cuvântul pentru mine a fost
mereu o modalitate de a ieși din propria-mi bulă. Prin cuvânt am încercat să mă înțeleg mai bine
pe mine și alți oameni. Cuvântul în sine nu vindecă nimic, în schimb el are puterea de a schimba,
de a media, de a te face să înțelegi ce îți dorești, de aceea prefer mereu să îmi notez chiar și
planurile, nu doar poeziile. Îmi pare rău că oamenii adesea nu înțeleg valoarea cuvintelor și de
multe ori preferă să tacă, în loc să utilizeze cuvintele pentru a obține ce își doresc.
– Pe postfața acestei cărțulii menționai că „dacă scrisul nu ar exista, (…) planeta noastră ar
fi doar o stea stinsă”. Crezi că poezia este noțiunea eternității sau actualitatea acesteia este
pusă sub semnul întrebării?
– Sincer, cred că ambele variante sunt absolut corecte, desigur, dacă putem spune că există ceva
absolut în lumea noastră. Actualitatea poeziei a fost pusă sub semnul întrebării de când nu se mai
citește poezie, nu mai există cenacluri literare, nu mai merg oamenii la prezentarea cărților de
poezie. Și o zic nu doar eu, chiar recent am fost la o întâlnire pentru prezentarea ultimei cărți a
scriitoarei Ana Blandiana. Dumneaei era la fel de îngrijorată de destinul poeziei, mai ales în
statele post-sovietice. Totuși, mai există state în care poezia se prețuiește, cum ar fi Franța, din
păcate, nu în Republica Moldova sau România.
– Cine te motivează să crezi în forța cuvântului? Ai vreun idol? Dacă da, cine este acesta?
– De fiecare dată când sunt întrebată dacă am vreun idol îmi amintesc de Friedrich Nietzsche, un
mare filosof. În cartea sa „Așa grăit-a Zarathustra”, el vorbește în câteva capitole despre amurgul
idolilor, chiar și pe postfața cărții sale apare fraza „Și-abia atunci, când voi cu toții vă veți fi
lepădat de mine, am să mă întorc din nou la voi. Voiam să zic prin acest exemplu că nu a fost
nevoie să răspund eu la această întrebare, a făcut-o Nietzche mult mai bine. Noi ne iubim idolii,
dar nu ar trebui să ne lăsăm copleșiți de aceste sentimente, pentru că noile valori nu pot fi create
până când nu ajungem la „amurgul idolilor”. Trebuie să recunosc că nu e tocmai ușor pentru
mine să nu consider tot ce a scris Nietzsche ca fiind genial și absolut, dar sigur aș putea zice că e
un idol pentru mine, nu neapărat pentru rolul meu de poet, pur și simplu pentru mine ca om.
– În poezia „Frunze de dor” am descoperit motivul poetic eminescian, ușor identificabil de
altfel, al plopilor și spui, citez din nou: „Aș vrea să fug (…) /spre plopii mei din deal”. Este
acesta un refugiu real al tău?
– Da, plopii din deal sunt un element real, sunt plopii de pe dealul sătucului în care am crescut, îi
vedeam zilnic de la geamul camerei mele. Copilăria mea a fost pentru o perioadă scurtă de timp
umplută cu astfel de locuri minunate. Îmi dau seama că eram un copil foarte melancolic, dacă mă
interesau încă de pe atunci astfel de locuri.
– Ai un poem preferat care te reprezintă cel mai bine? Care este el?
– Nu am niciun poem preferat, cred că toate mă reprezintă într-un fel sau altul, mai mult sau mai
puțin. Sunt eu în tot ce scriu, doar că eu în ipostaze diferite, unele ilustrări ale eului meu s-au
șters, altele au rămas.
– Ce îți propui pe viitor? Scrisul va ramâne în continuare acea „punte” care te va
direcționa către ceea ce îți este propriu?
– Nu știu sigur cum va fi viitorul. Adesea planurile noastre diferă de ce urmează să se întâmple.
Totuși, de un lucru sunt sigură, de câțiva ani scriu pentru un nou volum de poezii și nu mi-ar
permite conștiința să nu-l public. Vreau doar să găsesc momentul potrivit și să culeg în timp tot
ce e mai bun din ce scriu. Nu am publicat nimic de trei ani și nici nu am participat la alte
concursuri, dar cred că această pauză nu a fost în zadar. Stilul meu s-a modificat, mă simt acum
mai „Eu” în propria-mi poezie. Poate părea ciudat, dar în unele poezii scrise cu mult timp în
urmă nu cred că mă mai regăsesc. De aceea, am avut nevoie de timp, el nu vindecă nimic, dar cel
puțin te face să înțelegi mai bine anumite lucruri.
– Îți mulțumesc mult pentru timpul acordat și răspunsurile tale. Mult succes în continuare,
Tatiana!
Vlada Tomescu – Chișinău
