„Fata din lumină”, așa obișnuiesc să îi spună colegii din jurnalism. Jurnalistă și scriitoare, persoană care se pricepe la toate: radio, TV, management și… poezie. Îi plăce să comunice cu lumea și în schimb să primească zâmbete și uneori aplauze. Puterea ei se exprimă prin rafinament, prin iubire și prin pasiunea pentru cărți. Bucuria de a munci şi responsabilitatea de a fi impecabilă îi evidențiază caracterul ei disciplinat. În 2013 îi apare primul volum Odă Poeziei, un an mai târziu, Mai poetic. Marea ei pasiune este jurnalismul, dar astăzi vorbim cu ea despre poezie. Iată ce-am decupat dintr-o poezie de a ta: Și dacă n-ar fi toamna/ În frunze să mă-mbrace,/ Eu cum să calc pământul/ Rodit de spini și ace? Cum arată toamna pentru Irina Staver?
Irina Staver – Toamna este minunată. Toamnele în Moldova sunt unice. Totuși, anotimpul meu preferat întotdeauna a fost primăvara. În primele mele poezii exista nota primăverii, ea era predominantă în majoritatea versurilor. Mai târziu a apărut și toamna. Probabil e adevărat că odată ce omul mai adaugă niște ani simte o predilecție specială și o nostalgie tomnatică. Mă inspiră foarte mult toamna în special în această perioadă, atunci când nu sunt ploi foarte frecvente dar nu-i nici foarte cald. Poezia aceasta am scris-o cu șase ani în urmă. Nu mai țin minte ce toamnă era pe atunci, dar probabil m-a inspirat același peisaj. E toamnă rodit de spini și ace… Și dacă n-ar fi toamna cu frunze pe câmpii/ M-aș duce-n altă vară unde mai sunt copii. Fac această paralelă, pentru că deși iubesc toamna, sufletul meu își caută avântul și jocul verii.
În poezia „Verde crud” spuneai că „primăvara crește odată cu noi”. Așa crește și dragostea pentru poezie? Când și cum a venit ea?
I.S. – Dragostea pentru poezie s-a născut odată cu mine. Din fragedă copilărie mă distingeam de alți copii într-un fel anume. Eram un pic mai retrasă, eram foarte timidă. Am fost exact opusul a ceea ce sunt acum. De regulă, un om timid în copilărie nu prea alege să devină jurnalist, trebuie să ai un alt caracter, o altă dispoziție a sufletului. Pentru mine poezia a fost o stare mai întai de toate. Nu am căutat-o, a venit ea la mine. Scriu din copilărie. Primele poezii că erau foarte haioase. Scriam despre niște personaje inventate. Pot să îți citesc câteva versuri pe care le-am scris când aveam șase ani: Măi Ignate, măi Ignat/ Ora nouă a sunat/ Deja ai întârziat./ Noi îți dăm acum un sfat:/ Să te culci pe înserat/ Să te scoli cu noaptea-n cap. Poeziile adevărate, lirice, au venit mult mai târziu, pe la 14-16 ani. Îmi plăcea foarte mult să îmi fac temele la limba și literatura română și atunci când le terminam destul de repede neapărat doream să scriu și o poezie, de parcă ceva nu îmi ajungea și voiam să completez. Poezia Dramă poetică am scris-o ca supliment la o temă pentru acasă. Și a ieșit… bună! Am luat și câteva premii cu ea și chiar a fost apreciată de scriitori precum Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi și alții. E o poezie de suflet pe care am scris-o când am înțeles că poezia e o parte integrantă din mine.
Nicolae Dabija scria în prefața primei tale plachete de versuri „Odă poeziei” următoarele: „Poemele Irinei Staver sunt niște ferestre deschise către copilărie, deschise către cer, deschise către ea însăși, deschise către lume”. Ce semnifică poezia pentru tine?
I.S. – Poezia a fost întotdeauna în mine și niciodată în afară. Refugiul suprem, inspirația absolută mi-am găsit-o întotdeauna din stările mele lăuntrice. Foarte rar au fost create de niște momente sau emoții puternice care au venit de obicei de la alți oameni. Pot să stau cu tine la o discuție și după asta să ajung acasă sau să merg pe drum și să scriu. Mi se întâmpla foarte des să visez poezia și puteam să mă trezesc pe la șapte dimineața, uneori chiar la trei noaptea, și mistuită de inspirația nocturnă așterneam cea mai frumoasă poezie pe hârtie. Poezia este foarte individuală. Este un altar în care eu îmi spun rugăciunea și în care simt că îl iau de mână pe Dumnezeu. Este atât de sacru acest moment, atât de înălțător și simt că e doar momentul meu de intimitate și nimic mai mult. Aceasta e atât de frumos că te face să iubești poezia și mai mult și să vrei să continui.
Te-a motivat poezia să faci jurnalism?
I.S. – Nici nu știu dacă m-a motivat, poate că a fost invers. Mai curând jurnalismul m-a motivat să scriu poezie. Poezia matură am început să o scriu după ce am gustat din acest fruct al jurnalismului. Când începi să cunoști atâta lume, suflete, temperamente pe metrul pătrat volens-nolens e o chestie doar de timp când trebuie să se nască următoarea poezie. Am perceput mereu jurnalismul și poezia ca pe o simbioză. Se completează și se împletesc armonios una cu cealaltă. Eu nu le văd și nu pot să concep cum ar arăta separat. Pentru mine ele sunt foarte aproape.
Nu îți pare rău că nu ai făcut drept sau medicină așa cum își doreau părinții?
I.S. – Părinții și-au dorit mai mult să fac drept decât medicină. Am încercat să le fac pe plac și am depus pachetul de acte la universitate și am fost admisă, dar nu am reușit să merg la ore. A apărut 10 TV. Era la început, trebuia să pregătesc echipa, să mă integrez. Eram atât de infiltrată și atât de acolo încât nu aveam timp de universitate. Probabil, că nu am vrut eu să îmi găsesc acest timp pentru că nu îmi doream cu adevărat. Cu medicina a fost o altă treabă, la început am mers la jurnalism și paralel am depus actele la Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu”. Aveam o medie destul de bună cu care ieșisem din liceu, dar din păcate nu-mi ajungeau câteva puncte până la 10. Nu m-am întristat pentru că am fost prima pe listă la jurnalism. Asta este soarta mea, ăsta mi-e destinul și-l accept așa cum este.
Ai lucrat la mai multe instituții TV și radio. Unde te regăsești mai mult?
I.S. – E o întrebare pe care și eu mi-o pun de foarte multe ori. E chiar o dilemă pentru că atunci când vreu să mă angajez, sau să îmi schimb job-ul nu prea știu pentru ce să optez. Am avut deopotrivă experiență atât în radio cât și în televiziune și ca durată la fel de mult a fost. Adevărat că specificul și farmecul radioului nu l-aș schimba pe nimic, nici chiar pe televiziune. Radioul m-a ajutat, mi-a format dicția. Prima mea experiență la radio a fost foarte demult. Niciodată nu puteam să îmi reascult vocea pentru că mi se părea că sunt de la grădiniță. Aveam o vocea foarte copilăroasă și îmi era rușine. Am sezizat care au fost micile dezavantaje ale mele și m-am îmbunătățit. Acum sunt mulțumită după mulți ani. În momentul în care am mers la televiziune știu sigur că radioul m-a ajutat chiar să mă angajez și să fiu apreciată. Ideal pentru mine ar fi să le pot combina.
Crezi că se mai face jurnalism de calitate în Republica Moldova?
I.S. – Foarte îndoielnic. Din păcate, noi niciodată nu am putut să fim pe picior egal cu școala de jurnalism de peste Prut, nemaivorbind de occident. Trăim într-un secol în care viteza este la ordinea zilei, în care superficialul predomină sub orice formă. Foarte mult superficial simt atât la radio cât și la TV. Sunt și excepții dar sunt foarte rare.
Spuneai într-un interviu că îți place să începi de jos, de la pereții goi și să dai culoarea pe care o dorești. De câte ori ai început așa și care e acea culoare?
I.S. – Paleta e foarte mare! Tare mult depinde de locul în care mă aflu, de oamenii care mă înconjoară și de ce proiect e vorba. Cele mai multe culori pe care le-am folosit în cariera mea de jurnalis a fost galbenul, pentru că am simțit întotdeauna că este un soare în acea redacție, în acei colegi cu care am lucrat. Am folosit verdele proaspăt care îl întrebuințez și în poeziile mele, roșu pentru că simțeam că este viață, este o meserie pe care o fac cu pasiune, este alb- pacea, armonia și astea ar fi cele predominante. Fraza asta a fost cea mai potrivită și probabil am spus-o în contextul în care eram la Național FM Cultural, pentru că acest post de radio, la modul cel mai direct, a fost conceput de la pereții albi, goi, în care am ales în ce culori vreau să-i vopsesc.
Care sunt trei lucruri pe care nu le știe lumea despre tine?
I.S. – Eu sunt sociabilă, comunicabilă, extrovertă în societate dar prefer liniștea și momentele de izolare în care trebuie să mă opresc și să meditez la multe lucruri. Uneori gândesc prea mult și acționez mai puțin. Nu știe nimeni că o pasiune și o dorință de-a mea a fost designul vestimentar. Uneori pe furiș pot să mai schițez câte o rochie sau niște accesorii și să-mi imaginez că sunt pe podiumurile din Milano sau Paris. Nu se știe că sunt foarte copilăroasă și iubesc enorm de mult copiii.
Transmite un mesaj tinerilor care vor să vină în media!
I.S. – Să analizeze foarte bine dacă asta își doresc cu adevărat și odată ce au decis, să își asume și toate riscurile meseriei. Le doresc putere nu fizică cât morală, perseverență, atitudine și întotdeauna o coloană vertebrală și mult curaj!
Interviu realizat de Mary Cojocaru
Evenimentul este organizat de Biroul Erasmus+ al Universității de Științele Vieții „Regele Mihai I” din Timișoara.
